Comuna Bârnova este situată la limita sudică a teritoriului administrativ al municipiului Iaşi, fiind legată de acesta printr-un drum modernizat. În afara municipiului Iaşi, comuna se învecinează la est cu comunele Tomeşti şi Schitu Duca, la sud cu Dobrovăţ şi la vest cu Ciurea. În componenţa acestei comune intră satele: Bârnova, Cercu, Păun, Pietrărie, Todirel şi Vişani. Legătura între aceste comune şi municipiul Iaşi ca şi legăturile dintre ele se realizează pe drumul naţional 24 din care se ramifică drumul comunal 30 (spre Vişani, Cercu, Bârnova), drumul judeţean 247 (spre Bârnova) şi drumul judeţean 248D (spre Pietrărie şi Păun).

Comuna Bârnova întruneşte un complex de funcţii social-economice în cadrul teritoriului administrativ al judeţului cât şi în cadrul zonei preorăşeneşti. Astfel deţine funcţia agricolă, aprovizionând cu produse agricole pieţele oraşului, funcţia de cazare şi posibilităţi de a satisface şi funcţia turistică. În perspectivă se prevăd posibilităţi de dezvoltare a acestor funcţii, şi în special cea de cazare, ca urmare a îmbunătăţirii infrastructurii (echipării terenului) şi cea turistică prin punerea în valoare a monumentelor istorice, a arhitecturii şi peisajului natural existent.

Teritoriul comunei Bârnova este situat în zona de contact dintre extremitatea sud-estică a Câmpiei Moldovei - subunitatea Câmpiei Jijia-Bahlui şi cea nord-estică a Podişului Central Moldovenesc - subunitatea platourilor structurale Tansa Repedea. Acest contact este reprezentat de puternica denivelare a Coastei Iaşului la baza căreia se află zona depresionară Bârnova-Voineşti, formată de acţiunea afluenţilor din bazinul superior al Nicolinei.

Suprafaţa teritoriului administrativ al comunei Bârnova este de 4122 ha (0,75 % din total judeţ), din care 2090 ha (50,70 %) fond funciar agricol şi 2032 ha (49,30 %) fond funciar neagricol. În cadrul terenului neagricol cea mai mare suprafaţă revine terenului cu păduri (1573 ha - 38,16 %).

În ceea ce priveşte teritoriul intravilan, raportat la anul 1990, suprafaţa acestuia a fost majorată cu 412,71 ha, rezultând limite comune între intravilanul localităţii Bârnova şi localităţile: Cercu, Pietrăria şi Todirel.

Construcţiile de locuinţe ocupă în intravilan o suprafaţă de cca. 39.080 metri pătraţi, reprezentând 0,50 % din total suprafaţa intravilan. După anul 1990, se observă o dezvoltare a fondului construit. Dezvoltarea în această perioadă a avut loc spontan prin ocuparea, cu construcţii, a unor terenuri libere atât din interiorul intravilanului cât şi în exteriorul acestuia de-a lungul căilor de comunicaţie.

Limita teritoriului intravilan existent necesită a fi reconsiderată, având în vedere restricţiile naturale ale unor suprafeţe mari de teren, improprii pentru construcţii (teren inundabil, terenuri ce prezintă pericol de alunecări), incluse în prezent.

Includerea localităţilor comunei Bârnova în sistemul periurban al Iaşului, precum şi tendinţele previzibile pe termen scurt şi mediu impun redimensionarea intravilanului fiecărei localităţi, care să corespundă şi tendinţelor de dezvoltare pe termen lung.

Din cele mai vechi timpuri până la începutul perioadei moderne a istoriei românilor aici a fost o pădure deasă pe care cronicile şi documentele arhivistice o pomenesc ca pe Codrii Iaşilor. După anul 1628, o parte a pădurii, de la sud de Iaşi, capătă denumirea de Codrii Bârnova.

Istoria comunei Bârnova este strâns legată atât de istoria Mănăstirii Bârnova cât şi a celorlalte biserici şi schituri de pe aceste meleaguri. Prima atestare documentară a existenţei pe aceste teritorii a unei aşezări omeneşti apare odată cu prima atestare a fiinţării unei mănăstiri.

Primul domnitor moldovean care a ctitorit o biserică de lemn pe aceste locuri a fost domnitorul Ieremia Movilă în anul 1603.

Pe locul acesteia s-a construit mai târziu Mănăstirea Bârnova, cu hramul Sf. Gheorghe, ctitorită de domnitorul Moldovei Miron Barnovschi. Este atestată documentar la data de 5 noiembrie 1628. A fost terminată în timpul domniei lui Eustaţie Dabija Vodă (1661-1665) când a fost ridicată până la bolţi. Turlele au fost făcute cu scop de apărare.

Zidul de piatră din jurul Mănăstirii a fost ridicat în anul 1728 de către domnitorul Grigore Vodă şi are o lungime de 102 m, o lăţime de 94,5 m şi o grosime de 1,35 m. La N-E de satul Pietrărie se află Schitul Tărâţă, despre care nu se ştie când a fost înfiinţat. Există însă o însemnare din anul 1732 prin care se arată că Grigore II Ghica a trimis materiale şi a construit un schit de piatră în locul schitului de bârne.

În jurul acestor mănăstiri apar mici nuclee de robi cu rol de a asigura forţa de muncă pentru terenurile aparţinând Bisericii. În continuare acestea se vor dezvolta şi vor forma apoi satele componente comunei Bârnova: Păun, Pietrărie, Bârnova, Cercu, Todirel şi Vişani.

Satul Bârnova este atestat ca sat în anul 1840 când avea şi ştampilă.

Pietrăria apare atestată la 1801 după unele acte sau la 1846 după alte acte.

Cătunul Cercu apare în acte la 1845.

Satul Păun este atestat la 1835. Biserica este ridicată în anul 1812.

Satul Vişani este atestat la 1820 şi 1833.

Cu ocazia secularizării averilor mănăstireşti din 15 septembrie 1863 fiecare sat primeşte pentru împroprietărirea clăcaşilor pământ şi locuri de casă.

În anul 1880, la trei ani de la Războiul de Independenţă, are loc o altă împroprietărire, în conformitate cu legea însurăţeilor, prin care numeroase familii primesc pământ.

În anul 1927 Bârnova devine centru de comună.

În perioada 1912-1977 (65 ani), populaţia a crescut lent, după anul 1977 înregistrându-se o scădere destul de mică. Explicaţia menţinerii unei populaţii relativ constante în perioada 1966-1992 se regăseşte atât în aportul demografic cât şi în evoluţia moderată a migrării către municipiul Iaşi, având în vedere relaţia foarte scurtă pe căile de comunicaţie auto ceea ce a impulsionat navetismul în perioada de creştere industrială.

La recensământul din anul 1992 populaţia comunei era de 2935 locuitori şi avea următoarea structură pe grupe de vârstă: 0-14 ani - 26 %, 15-59 ani - 56 % şi de 60 de ani şi peste - 18 %. Se poate admite ideea că evoluţia demografică la nivelul comunei a fost una normală, în prezent existând vitalitatea necesară ca pe termen mediu să nu aibă loc dezechilibre demografice majore (aceasta este situaţia la nivel de comună dar în unele sate componente sunt deja unele tendinţe de schimbare a structurii şi chiar unele dezechilibre). Pe sexe, locuitorii din comună sunt structuraţi astfel: 49,9% populaţie masculină şi 50,1% populaţie feminină.

La recensământul din anul 1992 locuitorii comunei erau organizaţi în 833 gospodării şi 784 familii. Numărul mediu de membri pe o familie depăşeşte media judeţeană. La 100 de familii revin în medie 392 persoane.

Substratul geologic al comunei aparţine sarmaţianului mediu şi este constituit în principal dintr-o succesiune de argile, marne şi nisipuri. La suprafaţă, în zona Repedea, între 310 şi 356 m, se suprapune un complex de nisipuri ("nisipurile de Bârnova-Dobrovăţ") şi apoi calcarele oolitice şi gresiile cu Mactra podolitica. Cele mai mari depozite ce apar pe teritoriul comunei sunt cele de la marginea şesurilor, în apropierea bazei versanţilor. Acestea sunt formate din argile şi luturi nisipoase de origine deluvio-coluvială.

O largă răspândire o au şi cuverturile deluviale de pe versanţii cu alunecări. Acestea sunt formate din alternanţe de argile, marne şi nisipuri în cadrul cărora se găsesc implantate bucăţi de calcare provenite din zona înaltă de podiş. În partea superioară a coastei aceste calcare apar la vedere, fie din cauza unor alunecări şi eroziuni, fie datorită unor exploatări.

Din punct de vedere geotehnic, depozitele sarmaţiene fac parte din clasa "argilelor grase", plastic-vâscoase, constituind terenuri ce necesită măsuri specifice de fundare.

Din punct de vedere al zonării seismice, comuna Bârnova aparţine zonei seismice "C", cu coeficient seismic Ks = 0.20, perioadă de colţ Tc = 1.0 sec şi grad seismic echivalent VIII.

În general, subsolul comunei, ca de altfel al întreg judeţului Iaşi, este sărac în minerale utile şi alte resurse de mare valoare economică.

În alcătuirea cuverturii sarmaţiene participă, în proporţie mare, rocile pelitice (argile şi siltite). Cele mai mari acumulări se găsesc în Basarabianul inferior, până sub calcarul oolitic de Repedea. Argilele şi siltitele sarmaţiene pot fi utilizate în industria ceramică şi a cărămizilor.

După argile, nisipurile reprezintă al doilea component important al Sarmaţianului. Nisipurile de Păun, de vârstă Chersonian, şi nisipurile de Bârnova, basarabiene, sunt acumulări de grosimi mari, între 5-25 m.

Nisipurile sarmatice din zona Bârnova-Dobrovăţ, cu o grosime de 10-15 m şi, local, chiar până la 25 m ("nisipurile cuarţoase de Bârnova"), pot avea perspective pentru o folosire mai largă în fabricarea sticlei, în industria metalurgică, pentru materialele de construcţii. Studiul indicilor de calitate şi experimentarea uzinală au arătat că nisipul din aflorimentul Bârnova se pretează la turnarea pieselor mici şi mijlocii de greutate medie.

Nisipurile de Păun, de vârstă Chersonian, s-au dovedit apte ca material de formare în turnarea aliajelor neferoase, turnarea în vid, confecţionarea formelor coji şi turnarea fontei pentru piese mici. De asemenea, este bun şi la fabricarea silico-calcarelor.

Din datele existente reiese că nisipul de tip Bârnova prezintă calităţi mai bune. Alături de argile, nisipurile sarmaţiene au mare răspândire, încât se impune, în continuare, o cercetare sistematică a tuturor indicilor de calitate şi, mai ales, experimentarea uzinală, cât mai diversificată. Cunoştinţele pe care le avem despre ele, până în prezent, pot fi considerate numai informative.

Calcarele şi gresiile sarmatice de la Repedea şi Păun-Catarg, utilizate intens în trecut pentru numeroase construcţii din oraşul Iaşi, sunt în prezent protejate prin lege, constituind o interesantă rezervaţie geologică.

Reflex destul de fidel al evoluţiei şi alcătuirii substratului său geologic, relieful comunei este, concomitent, o expresie a modelării externe, fizico-geografice, a acestui substrat.

Ca înfăţişare, relieful se prezintă sub forma unor interfluvii colinare joase cu forme domoale în zona câmpiei şi sub forma unor platouri structurale înalte şi relativ plane în zona de podiş. Văile care fragmentează teritoriul sunt relativ largi, având versanţi cu pante în cea mai mare parte accesibile în câmpie, şi înguste, cu flancuri accentuate în zona coastei.

Interfluviile colinare din câmpie au la părţile superioare platouri prelungi, uşor bombate, mai rar extinse şi relativ plane, cu altitudini ce nu depăşesc 200 m, care reprezintă terenuri bune pentru agricultură, unele căi de comunicaţie şi părţi din aşezările Bârnova, Vişan, Todirel.

Platourile structurale din podiş sunt relativ înguste, cu altitudini între 350-400m, în mare parte împădurite, desfăşurându-se la limita de sud şi est a comunei.

În zona platoului Păun, terenul oferă condiţii bune pentru construcţii în satul cu acelaşi nume.

Ponderea reliefului de interfluvii şi platouri în teritoriu este de circa 5-7%.

Versanţii care mărginesc interfluviile colinare au pante variate cuprinse între 5-15%, în cea mai mare parte însă accesibile pentru agricultură şi aşezări omeneşti. Local, în zonele cu pante accentuate, se întâlnesc fenomene uşoare de eroziune torenţială şi alunecări superficiale.

Versanţii care mărginesc platourile structurale sunt reprezentaţi în principal de puternica denivelare a Coastei Iaşului, care se curbează spre sud în zona platoului Repedea-Păun. Coasta are o energie de relief de peste 200m şi pante cuprinse între 10-25%, mai uniforme, cu degradări relativ reduse în zona împădurită şi cu degradări accentuate înspre nord. Aceasta corespunde cu zona de coastă Repedea-Păun, puternic afectată de alunecări de teren vechi stabilizate şi fragmentată de văi torenţiale, scurte, alimentate din izvoare. Aceste forme de degradare generează în zona Pietrăria, un teren frământat, în cadrul căruia alternează zone cu pante accentuate, cu altele mai accesibile, date de vechile valuri şi trepte de alunecare. În această zonă este situat satul Pietrăria, care beneficiază de condiţiile variate ale reliefului menţionat. Ponderea reliefului de versant în comună este majoritară ocupând circa 85-90%. Şesurile, cu lăţimi între 200-700m, sunt relativ uscate şi utilizate cu succes în agricultură, mai ales după executarea lucrărilor de regularizare a unor albii. Pe alocuri se întâlnesc însă în zone mai umede şi chiar afectate de inundaţii de pantă. Ponderea reliefului de şes este de cca. 5-7%.

Climatologic comuna se află în zona temperat continentală, cu nuanţe mai moderate în sud (în sectoarele înalte) şi mai accentuate în nord. Astfel, temperatura medie anuală este în jur de 9 C în nord şi 8 C în sud, diferenţierea aceasta datorându-se reliefului şi vegetaţiei forestiere.

Cele mai coborâte medii lunare se înregistrează în ianuarie (între -3 şi -4 C în nord şi în jur de -3 C în sud), iar cele mai ridicate medii lunare se înregistrează în luna iunie (între 20 şi 21 C în nord şi în jur de 20 C în sud). Din datele prezente se constată o reducere a excesivităţii termice înspre sud, amplitudinea medie anuală având aici o valoare în jur de 23 C.

Din analiza datelor plurianuale rezultă că data medie de producere a primului îngheţ de toamnă este în a doua decadă a lunii octombrie, iar a ultimului îngheţ de primăvară, la sfârşitul lunii aprilie. Intervalul mediu anual fără îngheţ se întinde la aproximativ 170 de zile.

Precipitaţiile atmosferice au o valoare de peste 500 mm (530 mm la Vişan), regimul ploilor fiind însă neuniform, cele mai mari cantităţi căzând primăvara şi vara, iar cele mai mici la sfârşitul iernii şi începutul primăverii.

Vânturile cele mai frecvente sunt cele din nord-vest şi nord care aduc ploi abundente, precum şi cele din est şi sud-est care dau stări de vreme secetoasă cu diferenţe mari de temperatură vara şi iarna.

Pe acest fond climateric general pot fi diferenţiate o serie de microclimate dintre care amintim: microclimatul de adăpostire localizat în zonele joase de la baza coastei şi cel al zonei superioare a coastei şi a platourilor mai expuse curenţilor de aer precum şi diferenţelor termice.

Climatul este favorabil culturilor agricole, dar mai ales pădurii de foioase şi mai puţin viticulturii.

Situat la contactul a două mari subunităţi geografice ale Podişului Moldovei, teritoriul comunei Bârnova prezintă un potenţial hidric variat, constituit din ape subterane (minerale sau dulci) şi din ape de suprafaţă (sub formă de râuri şi lacuri), ce reflectă caracteristicile lito-structurale şi morfogeneza reliefului în interacţiune cu particularităţile factorilor climatici specifici zonei.

Pe teritoriul comunei sunt prezente cele două categorii mari de ape subterane: captive, cu sau fără presiune, şi libere.

Apele captive sub presiune sunt situate la diverse adâncimi sub cota talvegului râurilor; ele sînt înmagazinate în depozite siluriene, badeniene şi sarmaţiene. Apele captive fără presiune, cu calităţi minerale, se găsesc în depozitele sarmaţiene.

Apele libere din teritoriul comunei includ stratele acvifere freatice, cuprinse în depozitele cuaternare din şesuri, terase, glacisuri sau de pe versanţi şi interfluvii sculpturale. Apele freatice din glacisurile coluvio-proluviale şi din conurile de dejecţie ale afluenţilor Nicolinei şi Vămeşoaiei, au adâncimi mici (sub 3 m), dar cu variaţii apreciabile pe verticală. Astfel, adâncimea maximă de 3 m se înregistrează la sfârşitul verii şi iarna, iar primăvara şi la începutul verii nivelul freatic urcă la 1-2 m sub suprafaţa solului; în fruntea glacisului apa apare permanent la zi, umezind şesul şi întreţinând, pe alocuri, zone mlăştinoase.

Albia majoră a Nicolinei constituie o subunitate hidrogeologică favorabilă construcţiilor grele, impunând însă aplicarea unor măsuri corespunzătoare de izolare hidrofugă şi de drenare. Apele din subunităţile hidrogeologice ale albiilor majore mici şi glacisurilor au fost, şi unele încă mai sunt, utilizate, prin intermediul fântânilor, în scopuri gospodăreşti, întrucât îndeplinesc condiţii corespunzătoare de calitate.

Pe versanţii dealurilor Bucium-Păun, unde sunt zone cu multe generaţii de deluvii suprapuse, adâncimea apei freatice este foarte variată, între 0-20 m. Izvoarele care deschid stratele acvifere deluviale au debite mici (sub 0,1 l/s) şi indici de variabilitate mari, raportul dintre valorile extreme putând să reprezinte 1/20 - 1/30.

O altă sursă naturală a comunei o reprezintă apele de suprafaţă, cuprinse între râuri şi lacuri.

Reţeaua hidrografică din teritoriu este formată din cursul superior al râului Nicolina cu afluenţii săi şi pârâul Vămeşoaia.

Râul Nicolina îşi are originea la peste 350 m, sub platourile structurale împădurite din sudul comunei. După ce străbate jumătatea sudică a comunei, râul îşi schimbă traseul pe direcţia est-vest, primind la ieşirea din comună pârâul Valea Ţiganului.

Râurile Vămeşoaia şi Pietrăria îşi au izvoarele în dealurile Pietrăria-Păun.

Alimentarea cu apă a râurilor este pluvio-nivală şi subterană moderată, ploile contribuind cu peste 45% la scurgerea medie anuală, iar zăpada cu 30%. Alimentarea subterană participă cu circa 25% şi provine din stratele acvifere din deluvii, şesuri şi de sub plăcile de gresie şi calcare sarmatice; permanenţa acestor strate, deşi cu un aport redus, asigură scurgerea râurilor şi în perioadele lipsite de precipitaţii.

Repartiţia neuniformă a precipitaţiilor în timpul anului se reflectă şi în regimul râurilor, a căror scurgere prezintă variaţii mari de la un anotimp la altul şi de la an la an. Din volumul total de apă, transportat de Nicolina într-un an mediu, 73% se scurge în intervalul martie-august, din care jumătate (cca. 37% din volumul anual) la începutul primăverii (în martie-aprilie); în octombrie se înregistrează scurgerea medie lunară cea mai redusă (2,4% din volumul anual).

În condiţii naturale, scurgerea medie lunară a râurilor de pe teritoriul comunei înregistrează un al doilea maxim în iunie, ca urmare a ploilor căzute în această lună.

Viiturile se pot produce în orice anotimp; cea mai mare frecvenţă a lor se înregistrează vara, când pot avea efecte negative prin inundaţiile produse. S-au produs viituri de mare amploare în 1980 pe Nicolina (87 mc/s la 24 iulie); pe Vămeşoaia, la Iaşi s-a înregistrat un maxim de 45 mc/s la 25 august 1970 şi 74,5 mc/s la 21 iulie 1974.

Apele mici sunt condiţionate de lipsa îndelungată a surselor de apă superficiale în alimentarea râurilor. Ele se înregistrează atât iarna, când precipitaţiile sunt blocate sub formă de zăpadă şi o parte a râurilor îngheaţă, cât şi în timpul verii şi începutul toamnei, din cauza lipsei ploilor. În aceste condiţii râurile Nicolina şi Vămeşoaia au avut timp de mai multe zile 0,0 mc/s.

Temperaturile medii lunare ale apei râurilor urmăresc îndeaproape modul de variaţie a temperaturii aerului şi, ca urmare, se înregistrează un maxim în iulie (18 C pe Nicolina) şi un minim în februarie (0,1 C pe Nicolina).

În perioada caldă a anului, în condiţiile unei scurgeri reduse şi a unei insolaţii puternice, temperatura apei râurilor creşte foarte mult (de exemplu: pe Nicolina 36,8 C în iulie 1958). Iarna, când temperatura aerului scade sub 0 C, râurile îngheaţă la suprafaţă şi, în unele cazuri, pe toată grosimea lor. Data medie de apariţie a fenomenelor de iarnă este în a treia decadă a lunii noiembrie, iar dispariţia lor se produce, în medie, în prima decadă a lunii martie.

Particularităţile chimice ale apei râurilor constituie un aspect important al regimului lor hidrologic, interesând nu numai din punct de vedere teoretic ci şi practic, deoarece ele reprezintă indicii de utilizare a apelor naturale pentru economia regiunii. Un rol important în schimbarea calităţii apelor îl are factorul antropic, prin folosirea îngrăşămintelor în terenurile de cultură, ca şi deversarea apelor reziduale în unele sectoare ale râurilor.

Mineralizarea medie multianuală a apei râului Nicolina la Iaşi, ca sumă a ionilor principali, a fost de 931 mg/l.

Suprafaţa ocupată de luciul de apă totalizează 24 ha şi cuprinde pe lângă apele curgătoare şi iazurile La Colea (1,5 ha), Bârnova (3 ha) şi Zanea de origine antropică, cu importanţă piscicolă sau pentru atenuarea viiturilor.

În concluzie, subliniem că prin adâncirea antropică a albiei minore, râul Nicolina, în secţiunea comunei Bârnova, nu mai produce inundaţii. Totuşi, după ploi torenţiale şi prin topirea rapidă a zăpezii, şesul se acoperă parţial cu apă, în urma scurgerii acesteia de pe versanţii alăturaţi.

Rezerve de apă pentru alimentarea populaţiei se găsesc în stratele acvifere din interfluviile sculpturale, iar pentru irigarea culturilor din şesul Nicolinei, în râul ce-l drenează.

Tipurile dominante de sol sunt cele cenuşii şi brune de pădure, primele fiind întâlnite în zona Coastei şi în zona depresionară de la baza acesteia, iar ultimele, atât în zona Coastei cât şi sub pădurea din sudul teritoriului. Solurile cenuşii şi brune sunt favorabile, mai ales cu adaos de substanţe minerale şi organice, atât pentru culturi de câmp, cât mai ales pentru culturi viti-pomicole. Solurile brune sunt recomandate în special pentru vegetaţia forestieră.

La limita de nord a teritoriului se întâlnesc cernoziomuri levigate şi de pantă favorabile unei game largi de culturi agricole.

Tipurile intrazonale caracteristice sunt rendzinele de pe ivirile calcaroase ale platourilor Repedea şi Păun, favorabile culturilor de vie, regosolurile şi erodisolurile de pe unii versanţi abrupţi şi solurile hidromorfe, în special lăcovişti dezvoltate pe depozite de argilă.

Solurile au o reacţie neutră pe cele mai mari suprafeţe, iar în zona de pădure terenurile sunt acide (pH 5,3-6) şi pentru a le ameliora este necesar să fie amendate cu carbonat de calciu. Solurile au un grad diferit de aprovizionare cu fosfor, oscilând între insuficient şi bine şi o aprovizionare mai bună cu potasiu.

Fertilitatea solului brun luvic este redusă pentru culturile de bază (grâu, porumb, floarea soarelui) şi chiar pentru viticultură, mijlocie pentru pajişti, plantaţii pomicole şi unele culturi agricole adaptate (cartofi, secară, orz, ovăz, unele plante furajere), bună pentru păduri (datorită înrădăcinării profunde a esenţelor lemnoase). Extinderea culturilor agricole pe acest sol presupune măsuri costisitoare de reglare a regimului aerohidric prin afânări adânci şi de suplimentare a substanţelor nutritive prin cantităţi mari de îngrăşăminte.

Poziţionarea comunei la contactul Câmpiei Moldovei cu Podişul Central Moldovenesc a determinat instalarea unei vegetaţii foarte variate, cu elemente floristice bogate.

Zona forestieră este caracteristică sectoarelor înalte din sudul comunei, fiind reprezentată prin păduri de foioase ce aparţin etajului stejarului şi gorunului, iar în părţile cele mai înalte, limitei inferioare a fagului. Acestor specii li se asociază frecvent: carpenul, jugastrul, frasinul, arţarul, ulmul de câmp, cireşul, mărul pădureţ şi uneori teiul argintiu. Pădurile fiind mai luminose permit o frecvenţă mai mare a arbuştilor: alunul, dârmozul, cornul, sângerul, cruşinul, măceşul, precum şi o bogată floră ierboasă: vinariţă, mierea ursului, urzică moartă, ferigi etc, plus cunoscutele efemeride de primăvară: ghiocel, toporaş, viorea, lăcrămioară, brebenel.

Vegetaţia naturală, caracteristică zonei mai joase, depresionare, este reprezentată prin: pâlcuri de pădure (şleauri formate din gorun şi stejar) şi pajişti, puternic transformate şi modificate antropic. Pajiştile sunt formate din asociaţii de păiuş, colilie, firuţă cu bulb etc.

Pe teritoriul comunei Bârnova activităţile agricole se desfăşoară pe o suprafaţă de 2090 ha, ceea ce reprezintă 50,70 % din total fond funciar.

Comuna se caracterizează prin existenţa unei rezerve mari de păşuni (18 % din suprafaţa agricolă) şi vii (20 %).

Numărul proprietăţilor funciare este mai mare decăt numărul gospodăriilor, aceasta sugerând existenţa unui procent destul de ridicat de proprietari domiciliaţi în alte localităţi, precum şi existenţa unor gospodării cu mai multe proprietăţi.

Din punct de vedere al zonării producţiei agricole, comuna Bârnova se încadrează în zona a noua, zona Mogoşeşti, favorabilă producţiei de carne, lapte şi struguri.

Conform studiilor, teritoriul comunei Bârnova se încadrează în:
- zone de fertilitate: arabil IV, grădini de legume şi zarzavat III;
- zone de favorabilitate: vii III, livezi III, păşuni IV, fâneţe IV.

Potenţialul productiv al pământului, exprimat în note de bonitare, este la majoritatea culturilor sub nivelul potenţialului mediu al judeţului.

În privinţa agriculturii, comuna este favorizată de amplasarea în cadrul bazinului pomicol Iaşi-Răducăneni, predominând speciile măr, păr şi prun.

Comuna face parte din zona viticolă Iaşi.

În ceea ce priveşte producţia agricolă animalieră după anul 1990, efectivele de animale au scăzut relativ puţin, cea mai accentuată scădere înregistrându-se la ovine şi păsări.

Defrişările şi desţelenirile practicate, uneori fără discernământ, în vederea extinderii culturilor agricole, au diminuat suprafeţele ocupate de păduri şi pajişti. Ca urmare, au fost luate măsuri de protejare a vegetaţiei prin extinderea pădurilor şi realizarea de plantaţii forestiere pe versanţii degradaţi, prin lucrări de întreţinere a pajiştilor, prin protecţia deosebită a unor ecosisteme (respectiv instituirea de areale protejate), precum şi a unor specii de plante rare şi arbori seculari (monumente ale naturii).

Principalele zone şi situri protejate de pe teritoriul comunei sunt: rezervaţia paleontologică Repedea, Domeniul Inculeţ (parc dendrologic) şi zona Repedea-Bârnova cu importanţă avifaunistică.

Arborii seculari puşi sub ocrotire sunt numeroşi. Între cei mai cunoscuţi menţionăm: stejarii (Quercus robur) - "Stejarii lui Movilă", salcâmul Japonez (Sofhora japonica) şi nucul negru (Yuglans nigra) de pe Domeniul Inculeţ şi teiul (Tilia argentea) de la Mănăstirea Bârnova.

Speciile de plante rare ocrotite de pe teritoriul comunei sunt: Nectaroscordium dioscoridis, frasin păros (Fraximus cariariifolia), fag de Crimeea (Fagus taurica), fag caucazian (Fagus orientalis), rajnica (Dentaria quinquafolia), salba pitică (Evonymus nana), limba vecinii (Phyllitis scolapendrium), ghiocel (Galnthus nivalis), papucul doamnei (Cypripendium calceolus).

În cuprinsul pădurilor, dintre mamifere, mai caracteristice sunt: veveriţa, căprioara şi mistreţul, la care se adaugă lupul, vulpea, iepurele şi alte specii prezente pe toată suprafaţa judeţului. Se întâlnesc şi numeroase păsări: sturzul, mierla, ciocănitoarea pestriţă, turturica ş.a. Câteva reptile (şarpele de pădure, guşterul), numeroase insecte şi alte specii de nevertebrate întregesc varietatea acestui biotop.